luni, 19 noiembrie 2007

Este timpul sa trecem la lucruri concrete

Personal, cred cu tărie că pentru multe rase de porumbei s-a cam ajuns la capăt. Adică în punctul în care nu mai poţi face mare lucru cu ele atât din punct de vedere al zborului cât şi al păstrării/perpetuării rasei. Este nevoie ori de reîmprospătarea cu porumbei din rase asemănătoare ca aspect şi performanţă, ori recrearea raselor din porumbeii de origine. Dar cum să procedăm când majjoritatea tinerilor din noile generaţii nu au acces la informaţii preţioase privind originea porumbeilor româneşti? Aceste informaţii există şi mai scapă din când în când la câte o discuţie pe câte un forum de specialitate. Trebuie doar să fi atent. De exemplu, pe porumbei.ro, un crescător de porumbei gât-golaş, îngrijorat de pericolul consangvinizării, primea o informaţie preţioasă de la un crescător mai informat şi probabil cu mai multă experienţă în domeniu: să folosească ciungi de Bucureşti (dacă nu greşesc ...) pentru împrospătarea liniei pentru că acea rasă stătea la baza creării porumbelului gât-golaş. Informaţii preţioase pentru cine ştie să asculte şi e dornic să înveţe. Din fericire, EXISTĂ materiale care conţin informaţiile necesare în ce priveşte formarea unora dintre rasele de porumbei româneşti. Unde? În cartea d-lui Feliciu Bonaţiu, ”Rasele de porumbei din Romania”, de unde voi extrage câteva materiale informative. Voi comenta pe alocuri în interiorul articolelor şi voi îngroşa paragrafele care le consider esenţiale.

Despre originea porumbeilor de zbor româneşti
de Feliciu Bonaţiu

”La noi în ţară, pe lângă variate rase importate, se cresc şi numeroase rase locale, selecţionate după gustul felurit al crescătorilor români care preferă în special porumbeii de zbor.” Ştefan Peterfi

Deşi despre creşterea porumbeilor domestici, în general, există mărturii scrise de acum 3000 de ani, ele conţin referiri mai ales la porumbeii crescuţi ca obiect de cult religios, la cei folosiţi ca aducători de ştiri sau pentru carne. În schimb, porumbeii rotitori şi jucători sunt îndeobşte amintiţi în scrieri începând abea de pe la mijlocul mileniului al doilea din era noastră.

În general, nu există date certe din nici o parte a lumii despre originea diferitelor rase de zbor şi, natural. nu avem nici noi românii. Este însă cunoscut faptul că rasele de rotitori şi îndeosebi de jucători erau iubite în Orient, în lumea arabă.

Dr. Seeling arată ”că în antichitatea clasică porumbeii rotitori nu erau cunoscuţi, se poate considera ca sigur”. Scriitorii englezi susţin că originea porumbeilor rotitori ar fi în India şi Persia de Sud.

G. Prutz precizează de asemenea că ”cercetările asupra originii porumbeilor rotitori, ne duc în Asia, mai precis în Persia şi India, acolo şi azi putem găsi acele rase care în secolul al 16-lea au ajuns în Europa”. Din Orient, porumbeii de zbor au ajuns în Rusia, iar de acolo unele rase în Ţările româneşti, aşa cum au ajuns şi în Polonia, Bulgaria, şi în alte state. Este însă mai mult ca sigur că am primit porumbei şi pe alte căi, din alte ţări vecine.

Aşa cum nu se ştie cu precizie când şi unde au apărut porumbeii de zbor pe aceste meleaguri, tot aşa nu putem preciza nici cum s-au format anumite rase. Desigur, s-ar putea apela la istoria nescrisă, transmisă din generaţie în generaţie, de la crescător la crescător. Dar, nu se poate şti cât adevăr şi câtă închipuire conţin aceste naraţiuni. Este însă cert că în majoritatea cazurilor ele nu au o bază reală.

În orice caz, este de presupus că porumbeii româneşti au o mare vechime. Numai secole de muncă intensă au putut fixa asemenea caractere, aşa cum le prezintă rasele noastre. Cu atât mai mult cu cât această muncă s-a desfăşurat într-o perioadă lipsită de cunoştinţe de biologie, genetică, deci fără cunoaşterea legilor eredităţii, în condiţii în care distanţele se parcurgeau cu greu, iar legăturile se stabileau anevoie. Dar, tocmai gândindu-ne la condiţiile grele în care au lucrat, au creeat, trebuie să apreciem şi mai mult munca creatoare a predecesorilor noştri, s-o respectăm, să păstrăm cu grijă rezultatele ei.

Indiferent de unde au apărut porumbeii pe meleagurile româneşti, cert este că au fost selecţionaţi şi modelaţi după gusturile şi vederile crescătorilor români, cu folosirea materialului genetic autohton. De fapt, originea porumbeilor noştri ne-ar interesa mai mult ca document istoric. Am dori, de pildă, să ştim din ce combinaţii s-au născut anumite rase, care au fost rasele de bază pe care le-au utilizat crescătorii, ce vechime au. Ne-ar folosi aceste date pentru a putea utiliza aceleaşi rase de bază, dacă mai există, sau altele înrudite, pentru reîmprospătarea porumbeilor noştri. (dacă atunci era necesar acest lucru, cu atât mai mult in zilele noastre - nota mea)

În ce constă valoarea porumbeilor româneşti

Este îndeobşte cunoscut că exteriorul frumos al acestor porumbei este corelat cu o capacitate de zbor încă nelaterată. Avem porumbei cu care se poate încă practica sportul de bază al columbofiliei: zborul. (cartea era publicată prin 1985, stituaţia de azi e dezastruoasă - nota mea)

Dar, încercând să trecem în revistă rasele noastre româneşti, să ne referim mai întâi la unele caractere morfologice ale porumbeilor noştrii. Din cele 51 de rase româneşti, avem în total 47 de rase de zbor, la care ne vom opri în cele ce urmează. Dintre acestea, 23 sunt rase de rotitori, iar 23 sunt rase de jucători (frumoasă proporţie - nota mea). Din cele 47 de rase, 30 sunt cu coada lată, 16 cu coada normală (îngustă),iar o rasă face trecerea de la rasele cu coada lată la rasele cu coada îngustă. Este de menţionat faptul că rasele cu coada lată sunt, de obicei, trenate sau uşor trenate. Cele 13 rase din Transilvania şi Banat sunt, cu excepţia rollerilor timişoreni şi lugojeni, toate cu coada îngustă, în timp ce marea majoritate a celor 34 de rase din Muntenia şi Moldova au coada lată şi trenată. După dimensiunile ciocului, distingem 10 rase cu cioc scurt, o rasă cu cioc lung şi 36 de rase cu cioc mijlociu. Majoritatea raselor noastre sunt neîncălţate, deci numai 44 de rase şi numai 3 au încălţătură. Avem 37 rase cu capul neted, iar 10 sunt cu moţ la ceafă. Avem 5 rase cu moţ pe frunte, din acestea unele au moţ şi la ceafă, deci sunt bimoţate.

În ce priveşte dimensiunile corporale ale raselor româneşti, acestea sunt prezentate în tabelul 1 de la sfârşitul capitolului. (poate îmi voi face timp să anexez şi tabelul - nota mea)

Comparând rasele româneşti de rotitori şi jucători cu porumbei din alte ţări, găsim unele asemănari între ele. Astfel, exemplarele roşii şi galbene cu chenare în coadă ale jucătorilor bălţaţi de Ploieşti au o mare asemănare cu jucătorul de Volga, având acelaşi desen, până şi bărbiţa albă, fără a avea însă coada atât de lată şi spre deosebire de aceştia, existând şi în varietatea fără chenare, neîncălţate. Aceasta se explică prin originea rusească a bălţaţilor noştri, pe care crescătorii români i-au modificat prin selecţie. Chenarele din coada castaniilor şi vişiniilor româneşti se întâlnesc şi la jucătorii de Volga, jucătorii de Rjew, dar şi la porumbeii de Liban, aceştia din urmă având oglinzi şi la aripi, pe remige, la fel ca şi castanii şi vişiniii româneşti. Moţatul sirian Halabi este asemănător ca tip cu jucătorii timişoreni, jucătorii pestriţi-bălţaţi de Satu-Mare, jucătorii bălţaţi de Arad, iar desenul jucătorului sirian Saburni este ca cel al rollerilor centrali galbeni dungaţi, diferind însă ca tip (formă). S-ar putea continua astfel cu asemenea exemple care confirmă ipoteza originii orientale a raselor noastre.

Cele arătate demonstrează faptul că în Orient se mai găsesc şi azi destule rase asemănătoare cu cele ale noastre şi chiar dacă nu sunt identice, dovedesc după secole, originea orientală a raselor noastre.

Altfel, cum am putea explica, de pildă, asemănarea dintre jucătorul bălţat de Arad, jucătorul pestriţ-bălţat de Satu Mare, jucătorul de Timişoara, jucătorul de Komarom, jucătorul de Szekesfehervar, jucătorul de Kosice şi a altor rase de acelaşi tip? Am fi poate tentaţi să afirmăm că toate aceste rase ar proveni dintr-o singură rasă, poate din jucătorul de Komarom, astăzi cel mai răspândit. Dar, ce ne împiedică să presupunem că rasele înşirate mai sus, inclusiv cea de Komarom, provin drintr-o singură rasă, poate din moţatul sirian Halabi sau dintr-o rudă a acestuia, rasă poate dispărută astăzi, care de-a lungul secolelor a fost crescută şi modificată după vederile crescătorilor din localitatea unde au ajuns? Poate din acelaşi loc din Orient, aceeaşi valoroasă rasă de jucători a ajuns şi la Galaţi şi la Birmingham, ca astăzi să se asemene întrucâtva, dar să se şi deosebească în mod pregnant, atât la aspect cât şi la joc? Referitor la gălăţeni, Dr. Peterfi a arătat în cartea sa că ”unele varietăţi concurează cu tipplerii în privinţa duratei zborului, altele îi întrec cu jocul de morişcă chiar şi pe rollerii orientali.” Columbofilul german Horst Armbruster arată într-o scrisoare că ”din toate rasele ţinute de mine, între care ruseşti, turceşti, germane, nu am găsit nici una mai mulţumitoare decât gălăţenii.” Iar apoi, într-un articol despre gălăţeni scrie că ”în comparaţie cu aceşti rolleri (de Birmingham - n.a.), gălăţenii zboară mai frumos, grupat şi cu bătăi mai rapide de aripi. Jocul lor este la fel de razant şi se realizează concomitent de mai mulţi porumbei.” Deci, asemănări şi deosebiri destule.


Moţatul sirian Halabi, strămoşul unora dintre porumbeii noştri.


Şi ce au putut face din el unii crescători iresponsabili, transformându-l într-un porumbel de show, complet handicapat.

În ce priveşte formarea unor rase româneşti, avem de acum unele certitudini. Astfel, ştim că zburătorii dungaţi de Arad provin din încrucişarea zburătorului de Seghedin, rasa locală de Arad, zburătorul polonez Sivki şi zburătorul de Gdansk (Danzig). Zburătorii încălţaţi de Banat au fost selecţionaţi din zburătorul Tippler englez.

Alte rase noi s-au obţinut prin folosirea raselor româneşti existente. Astfel, zburătorul bujor românesc s-a obţinut prin încrucişarea zburătorului ciung roşu de Bucureşti cu zburătorul argintiu românesc (moşnean), tot aşa cum zburătorii roşii de Târgovişte au rezultat din încrucişarea zburătorului ciung roşu de Bucureşti cu Protopopi, Gagii şi Cărăraţi. Cărăraţii înşişi provin din încrucişarea negrilor trenaţi de Bucureşti cu zburătorii româneşti viorii lătrei, rasă azi practic dispărută. Rasa jucătorilor de Călăraşi provine din Istambul, de unde crescătorii turci i-au adus la Sistov (pe cei galbeni) şi la Vidin (pe cei roşii). De acolo au fost aduşi la Silistra iar prin anii 1921 - 1922 au ajuns la Călăraşi.

O combinaţie din mai multe rase au necesitat jucătorii de Constanţa, în componenţa cărora a intrat o veche rasă locală numită ”căpăcit turcesc”, Jucătorii brăileni, Misirlii şi Castanii. Tot aşa, Jucătorul-zburător albastru de Cluj s-a obţinut din ”poştaşul mic”, Cucii de Budapesta şi Jucătorii de Ardeal. Rasa Jucătorilor de Iaşi are la bază tot o veche rasă locală, în care s-a inclus ”dobanul mic”, tot aşa cum la Botoşani s-au folosit Jucătorii pagi ruseşti, Toboşarii germani cu un moţ pe cioc şi Jucătorii ieşeni. Jucătorul de Alexandria este o combinaţie dintre Jucătorii de Călăraşi şi Craioveni. Jucătorii de Brăila lungi provin din amestecul Rollerilor de Odesa cu rasa locală de Brăila, iar Rollerul de Timişoara a fost selecţionat din Rollerii orientali neîncălţaţi, tot aşa cum Jucătorul bimoţat de Ardeal s-a selecţionat din Jucătorii ardeleni, nemoţaţi. Ciungii chei sunt o varietate a Ciungilor pe roşu de Bucureşti. Zburătorii sfârcolaţi de Ploieşti au fost selecţionaţi din Ciungii de Ploieşti, iar Jucătorul nemoţat de Satu Mare este o varietate a Jucătorilor ardeleni. Despre Jucătorii pestriţi arădeni se presupune că ar avea sânge vienez.

Din păcate, modul de formare a celorlalte rase româneşti nu ne este cunoscut.

În ceea ce priveşte practicarea zborului cu porumbei, ştim că acesta a fost popular îndeosebi în Muntenia. Dacă în unele ţări europene s-au construit turnuleţe pe acoperişuri, de unde se lansau porumbeii, la noi lansarea şi aşezarea porumbeilor se făcea şi se face de pe un grătar de lemn, montat în vârful unei prăjini înalte, în ogradă (fig. 4).

Rasele româneşti erau vestite la zbor. O bună parte sunt încă şi astăzi. La începutul secolului mai zburau încă şi acele rase care astăzi sunt catalogate drept rase de ornament. Astfel, prin Bucureşti, Craiova, Turnu-Severin se vedeau, după cum afirmă crescătorii vârstnici, cu sutele Negri trenaţi şi chiar Castanii, că zburau bine, la înălţimi.

Gheorghe Boştină-Lipăneşti, în lucrarea sa intitulată ”Porumbeii” (1944), arată următoarele:

Aşa mi s-a întâmplat să am în anul 1904 la Ploieşti, un porumbel griv pe castaniu, apărut spontan cu o pană bifurcată în mijlocul cozii (din aceeaşi rădăcină porneau două pene). Coada în total avea 17 pene.

Fără să-mi dau seama atunci, am împerechiat acest porumbel cu o porumbiţă ”grivă pe cafeniu” ce o aveam stingheră. Această pereche a dat o serie de pui, toţi cu pana bifurcată în mijlocul cozii şi cu 17 pene în coadă. Puii au crescut şi la rândul lor au dat alte serii de pui şi aşa mai departe timp de 25 de ani cât am crescut aceşti porumbei, iar toţi descendenţii primului porumbel s-au născut cu o pană bifurcată în mijlocul cozii. Smulgând această pană, ea creştea la fel, tot bifurcată.

Ceea ce m-a făcut însă să rămân la creşterea acestei noi varietăţi de porumbei, n-a fost numai pana bifurcată din coadă ci aptitudinile lor excepţionale de a zbura. Se distingeau de ceilalţi prin voiciune, vigurozitate, productivitate mare, buna creştere a puilor, dar mai ales prin iuţeala şi puterea lor de zbor, moştenite de la primul lor părinte. Zburau cu o iuţeală uimitoare şi ereţii îi goneau de la cele mai mari înălţimi până la pământ, fără să-i poată prinde.

De ce oare astăzi nu mai zboară? Creşterea lor cerea o îngrijire deosebită, o hrană mai variată, o pricepere mai mare. Crescătorii vărstnici au dispărut. Celor tineri li s-a părut mai la îndemână creşterea altor porumbei, de pildă cei călători, care mergeau la câmp şi aduceau ceva şi pentru gospodărie. Acest criteriu avea mare însemnătate în anii de criză de după primul război mondial. Castaniii şi Negrii s-au împuţinat. Aceasta însă le-a ridicat şi mai mult valoarea, mai bine zis pretul. De frică să nu-i piardă, crescătorii i-au închis în voliere. I-au crescut cu grijă, făcându-i şi mai frumoşi, dar şi mai sensibili. Preţul lor a crescut mereu, de aceea s-au străduit să-i înmulţească în mod forţat, luându-le ouăle şi aşezându-le sub doici (crescători). Porumbiţele ouau de zor, dar apoi se extenuau, se debilau, pierzând şi instinctul îngrijirii puilor. Au intervenit şi unele boli netratate sau tratate empiric.

Azi, şi în creşterea porumbeilor există o tendinţă de specializare îngustă. Se pretinde ori frumuseţe, ori zbor. Procedând astfel este mai eficient dar şi mai uşor. Să ne gândim la exemplele de monohibridare, polihibridare. Este mai uşor să te concentrezi la asupra ameliorării unui singur caracter (de pildă zborul) decât să-ţi împarţi atenţia şi munca asupra mai multor obiective.

Dar, să nu uităm că în trecutul nu prea îndepărtat, porumbeii de zbor erau şi frumoşi şi buni zburători. Atunci nu se mergea spre extreme, nu se tindea spre mari recorduri. Porumbeii nu zburau atât cât zboară astăzi, dar zborul lor era mai frumos.

Porumbelul de zbor este destinat de la natură să savureze aerul tare al înălţimilor şi nu să stea ferecat în voliere.

Zborul este un selecţioner sui generis.

Generaţiile de porumbei şi-au transmis unul altuia calităţile de zburător şi de jucător, de-a lungul secolelor. Dar, să nu uităm că rezultate bune la zbor se obţin numai dacă aceste rase sunt crescute, reproduse, întreţinute şi zburate în condiţii corespunzătoare. Dacă nu li se creează condiţiile adecvate, caracterul de zburător rămâne ascuns în zestrea ereditară a porumbelului şi se va manifesta numai atunci când va avea asigurate aceste condiţii.

Trebuie ani îndelungaţi pentru ca porumbelul sa-şi ”piardă” aptitudinea de zbor. Tot ani de muncă susţinută sunt necesari apoi pentru a i-o reda. Dar, aşa cum sunt destule exemple care ilustrează transformarea porumbeilor de zbor în porumbei de ornament, tot aşa, din fericire, se găsesc şi exemple de revenire a unor porumbei de ornament (foşti zburători) în tabăra porumbeilor de zbor. Amintim aici rasa porumbeilor Zburători de Rjew, care din porumbei de ornament au redevenit porumbei de zbor, şi încă cu un zbor bun (păstrându-şi frumuseţea).

Renunţându-se la selecţia unilaterală, practicată exclusiv după caracterele de exterior, acordând prioritate zborului, se vor putea reda înălţimilor şi acele rase de zbor care îşi duc azi traiul chinuit, ferecaţi în voliere.

Unele particularităţi ale creşterii porumbeilor de zbor româneşti

În afară de regulile clasice de creştere şi îngrijire care se aplică tuturor porumbeilor în general, unele rase româneşti cer o îngrijire specială şi o alcătuire a perechilor după criterii deosebite.

Astfel, Castanii de Craiova şi Negri trenaţi de Bucureşti trebuie să fie adăpostiţi şi îngrijiţi separat de alte rase, fiind mai sensibili şi necesitând o atenţie mai mare. Hrana lor trebuie să fie alcătuită din seminţe mărunte şi variate şi este indicată folosirea ”doicilor”. La alcătuirea perechilor se foloseşte o anumită tehnică, dat fiind gradul de heterozigoţie a acestor rase. Crescătorii în general tind spre obţinerea unor exemplare cu gulere mari, frumoase aşa numite ”gulere şal”. În vederea atingerii acestui scop, pare logică punerea în pereche a acelor exemplare care prezintă cel mai pregnant acest caracter. Dar, grivii din castanii împerechiaţi între ei, scot destul de des şi pui albi cu ochi negri. Aceştia apoi, împerechiaţi cu simpli, scot la rândul lor castanii leftaţi ori guleraţi. Deci, columbofilii practică o permanentă hibridare, ceea ce explică şi segregarea caracterului desenului. În mod raţional însă, crescătorii de castanii nu mai utilizează pentru reproducţie exemplarele albe provenite din albi, ci numai pe cele provenite din grivi. Explicaţia este următoarea: albii proveniţi din albi sunt homozigoţi pentru culoarea pentru culoarea albă, în timp ce albii din grivi sunt heterozigoţi. Simplii cu albi dau gulere frumoase, iar cu galbeni dau culori vii. Exemplarele ”ţintate”, care au câteva pene mici albe în faţă şi pe gât şi cele ”mărgelate”, cu mai multe pene albe în jurul gâtului, se folosesc mai ales ca porumbei de lucru, în crescătorie, pentru reproducţie. Mai trebuie ştiut că primul penaj al puilor galbeni este unicolor, dar după năpârlire apar pe corp pene albe, iar culoarea galbenă se păstrează mai mult pe capacele aripilor. Extrem de rar pot apărea şi exemplare numite ”castaniu de vulpiu” sau ”vulpeni”, care rămân şi după năpârlire fără pene albe, cu chenar închis în coadă. Galbenii vor fi împerechiaţi cu castanii de nuanţă întunecată, pentru ameliorarea culorii castanii. Castaniii pe bojogiu şi fumuriu nu sunt agreaţi de crescătorii rasei.

Acelaşi procedeu se aplică şi la punerea în pereche a porumbeilor Negri trenaţi de Bucureşti. Pentru obţinerea unor exemplare de culoare neagră saturată, lucioasă, se vor pune în pereche numai asemenea exemplare. Din încrucişarea mucezilor şi a guţilor, rezultă mucezii pe gut, care au 4 - 5 beţe vinete în coadă, sau guţii din muced, la care pe fondul gut al penajului apar pete de culoarea mucedului pe cap, gât, guşă şi aripi. Din împerechierea guţilor şi a mucezilor se pot obţine şi negri frumoşi, tot aşa cum şi grivii împerechiaţi între ei scot adesea pui albi curaţi, cu ochi negri şi negri curaţi, care la rândul lor scot din nou, prin împerechere, pui negri leftaţi sau guleraţi.

Ciungii chei, împerechiaţi cu Ciungii pe roşu de Bucureşti scot pui cu caractere intermediare, goliciunea gâtului reducându-se la o zonă mai îngustă sau limitându-se la faţa posterioară sau anterioară a gâtului. În acest caz bastarzii poartă denumirea de ”ciungi pişcaţi”. Bastarzii împerechiaţi între ei scot din nou ciungi chei. Acest procedeu însă nu mai este necesar să-l aplicăm astăzi. Punând în pereche exemplare cu gâtul complet golaş, se obţin în majoritate pui asemănători cu părinţii. Crescătorii care auu pentru prima oară porumbei gât-golaşi în porumbăria lor se bucură desigur văzândcât de golaş este gâtul puilor când aceştia părăsesc cuibul. Apoi la năpârlirea puilor observă că acestora le cresc teci sau tuleie care acoperă goliciunea gâtului. Nu este motiv de îngrijorare. Cu ocazia năpârlirii penajului apar asemenea tuleie şi pe gâturile porumbeilor adulţi, dar apoi se usucă şi cad, iar gâtul redevine golaş.

Columbofilii vor întâlni şi unele exemplare de zburători care nu sunt chiar identici cu Zburătorul bujor românesc, dar seamănă mult cu acesta. Într-adevăr, din încrucişarea Zburătorilor argintii cu Zburători Ciungi pe roşu, s-a selecţionat şi varietatea ”pe trestiu”, care are capul şi gâtul roşu vişiniu, iar capacele aripilor solzate sau trestiu pe roşu. După gradul şi intensitatea solzăturii roşii, se deosebesc varietăţile de culoare ”pe guturiu”, cu trestiu pronunţat pe roşu şi ”pe gagiu” sau ”pe gagiu roşcat”, cu trestiu mai puţin pronunţat. Varietatea ”pe turturele” are desenul şi coloritul asemănător bujorilor cu dungi roşii pe aripi, coadă seină, subsuori albe, capacele aripilor fin brumării şi genele discret rozalii. Uneori au şi guler alb în jurul gâtului şi sunt numiţi ”grivi pe turturele”.

Crescătorii porumbeilor Orbeţeni trebuie să ştie că la început aceşti porumbei erau ”tureaci”, adică cu pene la picioare, fiind buni zburători. Rasa a devenit neîncălţată prin selecţie. Dacă din întâmplare mai apar pui cu urme de încălţătură, crescătorul să nu se alarmeze, nu este un semn de impuritate a rasei ci de atavism. Porumbeii Orbeţeni scot pui şi în alte culori şi anume: albi cu ochi negri, galbeni şi roşii înfloraţi cu alb (florii). Aceştia necorespunzând standardului rasei, pot fi folosiţi doar ca porumbei de laborator (pentru reproducţie). Încrucişarea Castaniilor cu Orbeţeni a dat aşa zisa ”rasă a lui Cerchez”, cu penajul împestriţat în trei culori (alb, roşu şi negru).

Şi la Vişinii, în afară de varietatea cunoscută azi, în trecut exista şi varietatea de Vişinii protopopi sau simplu ”protopopi”. Aceştia erau mai dezvoltaţi la corp, cu capul mai mare, ciocul mai lung, cu un colorit mat al penajului, netrenaţi, iar chenarele aripilor erau sivate în alb-vânăt. Azi se mai întâlnesc doar exemplare izolate. Se afirmă şi despre Vişinii că iniţial ar fi fost încălţaţi. Această afirmaţie pare a fi susţinută de faptul că datorită atavismului, mai apare şi astăzi, foarte rar, câte un pui încălţat. Acestora, crescătorii le zic ”vişiniu turlac”. Pentru obţinerea unor pui cu un colorit vişiniu frumos, este recomandabil a se împerechea simpli între ei, sau cu un alb, deoarece puii rezultaţi vor fi albi sau sparţi, cu remigele sivate. Albii vor fi împerechiaţi numai cu vişinii simpli.

O altă frumoasă rasă românească sunt Zburătorii dungaţi româneşti (gagii, bragagii şi galbeni topiţi). Penajul puilor este ceva mai închis, primindu-şi adevărata culoare după năpârlire. Dacă se desface coada sau se întinde aripa unui gagiu, se observă o jumătate de pană mai închisă, iar cealaltă mai deschisă, brumată. Gagiii scot şi pui ”florii” pe galben sau pe roşu deschis, cu capacele aripilor uşor solzate sau marmorate, ”bujor pe gagiu”, ”galben pe gagiu”, ”galben pe năutiu”, sau ”galben topit”, cu capul, gâtul, guşa, dungile aripilor şi chenarele cozii de un galben intens, iar restul penajului galben-crem-albicios şi galbeni simpli, cu penajul galben curat. Iniţial floriii sunt unicolori, devenind florii după prima năpârlire. Se recomandă ca floriii să fie împerechiaţi cu gagii seini. În trecut era cunoscută şi varietatea gagiilor cu coada albă (codalb pe gagiu), cu guler alb şi coada albă.

Rasa Jucătorilor gălăţeni, după cum arată Ştefan Peterfi, a cunoscut şi ea, până azi, trei faze de dezvoltare. La început gălăţenii aveau genele roşii şi abia după o selecţie îndelungată s-au obţinut exemplare cu geană moartă (curată) şi cu diferite bălţături revărsate, La cea de a doua fază a început selecţia bălţaţilor, fixându-se anumite tipuri de bălţătură scrisă. În ultima fază a selecţiei, care se continuă şi astăzi, selecţia tipurilor se face după criteriul capului şi a ciocului. S-a ajuns astăzi ca la unele varietăţi de culoare să fie preferaţi porumbeii cu ciocul scurt sau ”rasa de cârni”, la altele ciocul mai lung şi fruntea mai puţin înaltă, ”rasa de ciocoşi”, opusă vechii rase cu fruntea bombată.

Jucătorii de Călăraşi se creşteau în două linii distincte: varietatea de zbor, selecţionată după aptitudinilie de zbor şi varietatea de ornament cu accentul pe forma frumoasă, culoarea intensivă, capul sferic, ciocul mai scurt, şi rozeta frontală regulată, ţinută, ţinută mai mult în voliere. Pentru a mări durata şi înălţimea zborului acestor porumbei, crescătorii din Călăraşi au apelat la o infuzie, folosind în acest scop Jucătorii brăileni scurţi. Astfel, datorită iscusinţei crescătorilor din Călăraşi s-au obţinut porumbei mai frumoşi, cu un zbor mai înalt (uneori în dispariţie), mai de durată şi cu un joc mare.

Şi Rollerii timişoreni au urmat, la rândul lor, două direcţii de dezvoltare distincte: în cartierul ”Mehala” din Timişoara este crescut tipul care păstrează mai vizibil caracterele rollerului oriental (de Smirna), porumbeii fiind mai zvelţi, cu coada mai puţin lată şi având o culoare mai intensă, unicolori, în special roşii, galbeni şi negri. Tipul crescut în cartierul ”Fabric”, are picioarele mai scurte, coada mult mai lată, dar capul nu atât de frumos; sunt mai cu seamă pestriţi, tricolori, bronzaţi şi ciocăniţi.

Rollerii de Lugoj au capul aproape globular, cu ciocul mijlociu spre scurt, gâtul gros şi scurt, coada este mai mult semilată decât lată şi este purtată orizontal. Rasa s-a format, având ca punct de plecare tot Rollerul de Smirna, pe care columbofilii lugojeni l-au transformat după gustul şi vederile lor.

Crescătorii Jucătorilor clujeni au şi ei de la varietatea tărcată patru feluri de pui: albi cu ochi negri, unicolori, tărcaţi asemănători părinţilor şi pătaţi. Dar puii albi şi unicolori proveniţi din tărcaţi, scot la rândul lor pui tărcaţi asemănători bunicilor.

Jucătorii timişoreni, rasă foarte veche, au cunoscut o transformare hotărâtoare în ce priveşte desenul penajului. La începutul secolului nostru rasa era cunoscută în două varietăţi: unicolori şi cordiformi (bălţaţi). Pestriţii s-au obţinut prin împerecherea exemplarelor unicolore cu cele cordiforme. La început numai capul era pestriţ, iar porumbelul se numea ”cap pestriţ”. Apoi prin selecţie s-a ajuns la exemplare având prtea din faţă albă şi uşor împestriţată cu pene colorate, iar partea din spate, remigele principale şi secundare şi coada complet colorate. Azi preferinţele crescătorilor se îndreaptă aproape exclusiv spre varietatea pestriţă.

Zburătorii pestriţi arădeni se închid la culoare cu ocazia fiecărei năpârliri, astfel că la vârsta de 3 - 5 ani le rămân pete albe numai pe capace şi spinare

.

În schimb la Jucătorul de Iaşi, varietatea ”cap colorat”, primul penaj al puilor este unicolor sau în întregime împestriţat şi abia la năpârlire penele de pe corp se albesc, cu excepţia capului şi a extremităţii superioare a gâtului.

La Jucătorii de Botoşani, varietatea pestriţă, primul penaj al puilor este de asemenea unicolor, penele albe apar după schimbarea penajului, numărul şi suprafaţa lor crescând după fiecare năpârlire anuală şi astfel la vârsta de 3 - 4 ani, tot penajul este uniform împestriţat.